Care este sursa ta de fericire?

De când mă știu am tot căutat răspunsuri la întrebarea existențială: “Cum putem fi fericiți?”. Tot de mică am fost plină de energie, de idei, dornică să le materialiez de fiecare dată, ceea ce am și făcut. Nu beau cafea, nu beau energizante dar Dumnezeu mi-a dat această energie de a putea face o grămadă de acțiuni…

În toți anii mei am avut și am mulți oameni în jur cărora, Scorpion de zodie, am încercat să le impregnez ritmul meu de a ieși din zona confortabile și a face diverse în funcție de etapa în care mă aflam. Când eram mică eram neobosită în a alerga și a veni cu idei care mai de care mai “inovatoare” care să ne aducă cea mai tare distracție, în adolescență eram într-o neobosită sete de a cunoaște locuri, oameni, obiceiuri, comportamente, stări și începusem să-mi creionez ce îmi doream să fac în viață. Idei neobosite curgeau, planuri nenumărate, visuri, toate mă alergau, mă bucurau…

Nu am înțeles până târziu că suntem foarte diferiți noi, oamenii, dorințele, intențiile, valorile și gradul de energie nu sunt deloc asemănătoare. Nu de puține ori am încercat să impun un ritm alert în tot ceea ce făceam și să-i determin pe cei din jur să-l și mențină…Și de multe ori oamenii îmi spuneau la un moment dat “Florina, eu am nevoie să ma odihnesc, nu mai pot în ritmul ăsta!”. Mă supăram, mă frustram și chiar nu puteam înțelege de ce oamenii ăștia nu vor să facă mai mult?!?

Într-o anumită perioadă din viața mea profesională, pe la 25-30 de ani lucram foarte mult împreună cu soțul meu să clădim un business care era la început. Oamenii cu care lucram erau tineri, dornici să muncească…Fiind o companie cu un management preponderent masculin, intrasem într-un rol în care credeam că “trebuie” să duc în spate o lume întreagă și să le arăt tuturor că și femeile pot…Și chiar pot doar că nu e necesar să poată atâtea, sincer! Devenisem perfecționistă către intransigentă chiar! Vedeam rezultate în ceea ce făceam și, cu cât erau mai multe, îmi păreau tot mai puține. Și poate că așa și era…Roadele mele erau într-adevăr tot mai puține…iar răspunsul la întrebarea “Cum să fiu fericită” era din ce în ce mai neclar!

Mă îndepărtam destul de rapid de mine transformându-mă într-o proiecție dintr-un film prost din anii ’90: Femeia de afaceri cu diplomat, cu deux-piece-ul mulat, mereu cu replici tăioase la ea, dornică de dreptate ( a ei), dominatoare, fără slăbiciuni și… deloc blândă

Pe la 29 de ani am rămas însărcinată și atunci a început o luptă în mine…Ceva ce se întâmplă doar mamelor începuse să mi se întâmple și mie! Toată platoșa aceea groasă și dură de wonder women se topea…

Într-o zi la noi s-a angajat un băiat nou și, mergând cu el în mașină la un moment dat îi povesteam înverșunată  și nervoasă despre niște furnizori de-ai noștri, de cât de neserioși sunt bla, bla, bla…El s-a întors spre mine și mi-a spus siderat: “Florina, dar tu te poți enerva???” La început am crezut că glumește sau face mișto de mine. Nu am mai știut ce să zic, am schițat un zâmbet de complezență întrebându-l ce vrea să zică cu asta. El mi-a răspuns: “Mie mi se pare că tu ești cea mai blândă persoană pe care am vazut-o vreodată!” Eu am început să râd (isteric un pic) neștiind cum să o iau: compliment? Nuu! Atunci, nu avea cum să fie așa, nu primeam așa ceva! Blândețea era=slăbiciune! Ceea ce nu putea încăpea în discuție! Să râdă de mine? Nu își permitea! Și atunci? “Cum să iau eu ce mi-a zis omul ăsta?” Mi-au răsunat ani de zile în minte acele cuvinte și mi-au revenit în memorie de fiecare dată când mă îndepărtam de această utopie ( atunci) care este blândețea!

Emma a venit aducându-mi cu ea puterea cea mai mare a unei femei: dăruirea! Greu…Cum să mă dăruiesc? Păi și eu??? Cum mai rămâne cu mine? Ca mamă treci prin milioane de stări de la disperare, egoism la euforie, la miracol, la cea mai mare bucurie, la vină, la responsabilitate, la bucurie nemăsurată, la o iubire de care nu te credeai în stare! În primii trei ani ai Emmei am trecut prin toate acestea, câteodată, poate, prin toate în aceeași zi…

În următorea etapă de 3,4 ani a urmat regăsirea mea profundă și, mai ales, a credinței și nădejdei în Dumnezeu, în viață dar, mai ales, în iubire. Toate acestea mi-au dat o perspectivă nouă, nemaintâlnită și necunoscută. M-am regăsit așadar dintr-o dată ca un copil total neștiutor pe un drum nebătătorit, luminat, îngust, greu dar extrem de înălțător și, mai ales, viu.

Tot ce credeam eu de când mă știam că înseamnă bucuria, iubirea, succesul, puterea, echilibrul, sensul, fericirea a ajuns să fie, în cea mai mare parte, exact opusul! Pe scurt, viața mea s-a întors la (mult mai) simplu de la foarte alambicat și complicat. Dacă înainte mă străduiam foarte tare să fiu în control, să fiu o femeie “puternică”, să fiu de succes social astfel încât oamenii să mă placă/vadă/urmeze etc, să știu cât mai multe, să mă bucur în luxoasele vacanțe de 5 stele când îmi ofeream acest răgaz (btw- obositor) ca răsplată, să accept iubirea cu mulți “dar” și “dacă” și să fiu funcțiile mele, dimplomele mele, afacerile mele …ei…de atunci a început cel mai anevoios și fabulos drum în care mă străduiesc să mă văd pe mine așa cum sunt și să fiu așa cum sunt!

Dar de data asta, acest “să fiu cum sunt eu” am mare grijă să fie așa cum a fost plămădit. Nu mi-e întotdeauna chiar așa de clar dar bucuria și energia creatoare pe care le simt atunci- când fac ce am de făcut din ceea ce sunt- sunt incomensurabile! Și asta e una dintre busolele mele! Vezi tu, energia aceea de care vorbeam la început există în mine si va exista întotdeauna. Ce s-a schimbat în ultimii ani este faptul că acum caut să-mi pun energia în locuri care să aducă pace și bucurie. Dacă nu aduce asta înseamnă că o folosesc greșit. Dacă nu alchimizez energia asta în ceva total necunoscut mie în trecut- și anume blândețea- parcă nu mai îmi funcționează bine “softul”! :)

Vei spune că nu există așa ceva! Că toate astea sunt niște aberații nedovedite. Că blândețea îți ia vitalitatea, puterea și nu te face mai fericit! Total neadevărat! Conform a două psiholoage, cercetătoare americane de la Universitatea Stanford oamenii au tot mai mult tendița să caute fericirea alergând după emoții puternice și după senzații tari decât după luniște, pace și blândețe. Ele au alcătuit un studiu foarte interesant legat de aceată temă.

Ne dorim să simțim puterea, succesul, laudele sau sentimentul romantic al fluturilor-in-stomac și le echivalăm cu fericirea. Mulți dintre noi nu se gândesc nici măcar la o simplă mulțumire sau la pace interioară când descriu fericirea. Ne dorim intensitate, nu? Să fie palpitant că altfel nu suntem vii! Și unii dintre noi merg pe acea cale chiar și atunci când vine vorba de emoții negative. Sigur știți cu toții cupluri care se luptă toată ziua mai degrabă decât să tolereze plictiseala și lipsa de comunicare. Sigur știți copii și muuulți adulți care au nevoie de atenție cu orice preț și fac orice să o obțină chiar dacă nu într-un mod pozitiv. Și exemplele pot continua…

În lumea noastră tot mai extrovertită, personalitățile introverte sunt adesea subevaluate. Liderii trebuie să fie mai mult carismatici și îndrăzneți decît blânzi sau puțin vorbăreți. Iar ideile noastre de distracție, promovate peste tot, implică mai mult parcuri de distracții, petreceri cu milioane de oameni decât bucuria plimbărilor în natură, la munte sau vederea unei cascade frumoase, sau jucatul unor jocuri de familie în familie sau cu prieteni.
Cu toate acestea, în același timp, stresul și oboseala sunt fenomene omniprezente, iar acest lucru nu se datorează doar faptului că suntem suprasolicitați ocazional, ci și că suntem în mod constant mult prea “informați”, mult prea stimulați cu de toate. Dacă te uiți pe “to do list-ul” fiecărui dintre noi nu vei vedea să scrie la punctul 1 “să o iau mai moale- 1 h” sau la punctul 2 “să miros trandafirii- 30 minunte” nu doar pentru că nu am avea timp, ci pentru că pare să ofere prea puțin în schimb…când, de fapt, oferă atât de multe…
Studiul de mai sus are concluzia că nivelul de satisfacție, mulțumire și fericire asupra vieții al oamenilor care își dau timp lor pentru pace și liniște, care sunt blânzi crește cu 40%. E incredibil, nu?
Concluzia mea (nu e vreun adevăr absolut :) ) e că adevărata fericire apare atunci când ne simțim reumpluți, mai degrabă, decât epuizați odată ce fiorul de emoție a dispărut!  Fericirea se câștigă prin eforturi ușoare, dar constante. Nu o putem forța, dar putem continua să ne îndreptăm spre un ritm mai blând și mai iubitor al vieții vii. Cred că blândețea, atât de mult blamată totuși, reprezintă sursa (mea) de fericire, acea atingere miraculoasă pe care o putem oferi fiecărui minut din viața noastră astfel încât energia emisă să devină creatoare de sens iar relațiile dintre oameni să fie vii, pline de însemnătate și bucurie.
Cu drag,
Florina

 

 

Post comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

© 2010-2015 Florina Onețiu. Toate drepturile rezervate.